Istoric

Institutul Italian de Cultură din Bucureşti a fost înființat în 1924 ca instituţie privată, graţie eforturilor unor intelectuali de marcă români şi italieni printre care Nicolae Iorga, Eugen Lovinescu, Ramiro Ortiz, cel din urmă, titular, din 1909, al primei catedre de limbă şi literatură italiană din România.

În aprilie 1933, Institutul Italian de Cultură devine instituţie oficială a statului italian, deschizându-se astfel o perioadă de intense relaţii culturale între cele două ţări, climat care durează până la începutul celui de-al doilea război mondial. Urmează apoi o perioadă influenţată în mod determinant de rezultatele complexe ale raporturilor politice dintre Italia şi Romania în anii 1943/44.

În 1948, activitatea Institutului este suspendată din ordinul autorităţilor comuniste, acesta rămânând închis pentru o perioadă de aproape două decenii. Redeschiderea Institutului a avut loc în urma semnării pe 8 august 1967 a noului Acord Cultural dintre Italia şi România.

Activitatea Institutului se dezvoltă în cele două decenii succesive, cunoscând noi impulsuri după 1990 în cadrul modificării generale a cadrului politic în regiune.

Actualul sediu al Institutului, inaugurat în 2002, se află într-o vilă construită în stil raţionalist în anii ’30, complet renovată şi care se găseşte în zona rezidenţială de nord a Bucureştiului.

Institutul Italian de Cultură dispune de spaţii expoziţionale, de o sală de conferinţe, de o bibliotecă cu peste 10.000 de volume şi de un etaj destinat cursurilor de italiană.

Din octombrie 2002 a fost activat Centrul Cultural Italian din Cluj, creaţie a Institutului, găzduit în spații puse la dispoziţie de către Universitatea Babeş-Bolyai. Centrul organizează cursuri de italiană, vizionări de filme, expoziţii, conferinţe, având şi o bibliotecă ce conţine peste 1800 de titluri.

Ramiro Ortiz: Fondatorul Institutului Italian de Cultură

ortiz1Ramiro Ortiz s-a născut la Chieti în Abruzzo, pe 1 iulie 1879. A absolvit cursurile Universităţii din Napoli cu lucrarea de diplomă în filologie romanică publicată în revista Atti della Reale Accademia di Archeologia, Lettere e Belle Arti di Napoli. Câştigă o bursă de studiu oferită de Institutul de Studii Superioare din Florenţa, unde îi are ca profesori pe Guido Mazzoni, Ernesto Parodi şi Pio Rajna. Întors la Napoli predă la Liceul “Vittorio Emanuele”, iar în 1908 se căsătoreşte cu verişoara sa Bice Ortiz, pentru ca un an mai târziu, să plece în România, trimis de Ministerul italian al Învăţământului, pentru a preda limba şi literatura italiană. Între anii 1909 şi 1913 predă la Liceul “Matei Basarab”, colaborând la reviste ca Noua Revistă Română, Ideea Europeană, Convorbiri Literare, făcând cunoscuţi publicului român scriitori ca Fogazzaro, Pascoli, Graf, Papini, Prezzolini. La 17 decembrie 1913, Ortiz este numit profesor titular la Catedra de Limbă şi Literatură Italiană a Universităţii din Bucureşti. În 1916 publică eseul Per la storia della cultura italiana in Rumania iar în anii următori îngrijeşte nota introductivă la traducerea Divinei Comedii a poetului George Coşbuc (1925 – 1932).

Îi plăcea să-şi petreacă zilele în Biblioteca Academiei Române, pentru a căuta – după cum el însuşi afirma – „urmele” pe care „civilizaţia italică le-a lăsat în viaţa, literatura şi arta” poporului român. Aceste studii au stat la baza eseurilor sale privind prezenţa literară a lui Petrarca şi Alfieri în România. În 1928 Ortiz traduce în italiană poeziile lui Mihai Eminescu. Odată cu izbucnirea Primului Război Mondial în 1916 părăseşte România, unde se reîntoarce peste trei ani.

În 1921 înfiinţează revista Roma care apare până în 1933. El este cel care înfiinţează Institutul de Cultură Italiană, inaugurat pe 7 aprilie 1924 şi transformat în instituţie a Statului italian pe 2 aprilie 1933. Pentru meritele sale ştiinţifice Ortiz este numit membru de onoare al Academiei Române.

Acesta rămâne în România până în vara anului 1933, când este chemat la Universitatea din Padova pentru a prelua catedra de Limbi şi literaturi neolatine a profesorului Vincenzo Crescini. Succesorul său la catedra de italiană din Bucureşti a fost Alexandru Marcu.

Se stinge din viaţă pe 26 iulie 1947.

DIRECTORI

Bruno Arcurio 1970 – 1973

Elzeario Sillari 1974 – 1975

Giuseppe Palmieri 1975 – 1978

Vito Grasso 1978 – 1983

Gianfranco Silvestro 1984 – 1989

Urbano Urbinati 1989 – 1991

Luigino Zecchin (Reggente) 1991 – 1994

Lucio Godi 1993 – 1996

Salvatore Mastropasqua 1996 – 1998

Fabrizio Inserra (Reggenza Ambasciata)

Vito Grasso 1999 – 2000

Maria Chiara Greggi (Reggenza Ambasciata)

Giuseppe Berlendi (Reggenza Ambasciata)

Alessandro Monti (Reggenza Ambasciata)

Vito Grasso 2001 – 2005

Francesco Servida (Reggente) 2005 – 2006

Alberto Castaldini 2006 – 2010

Rodolfo Amadeo (Reggente) 2010 – 2012

Ezio Peraro (2012 – prezent)